Cartea

Bine v-am regăsit. Am scăpat toţi de olimpiade, concursuri, avem câteva săptămâni de respiro. Hai să mai facem ceva la carte.
Mai aştept textele voastre. Aştept paginile de jurnal. Am de la Diana şi de la noua colegă, Bianca.
CV voastre sunt seci, parcă aveţi osută de ani. De aceea apelăm la leapşa. Daţi drumul imaginaţiei.
Cine eşti?
Ce nu eşti?
Ce ai păstra din cine ai fost?
Ce ţi-ai dori?
Ce crezi că ai putea realiza?
Ce îţi place?
De ce te temi?
Ce ai vrea să asculţi?
Cânţi?
Plângi?
Dansezi încă?
Ce nu faci niciodată?
Rareori?
Ce ar trebui să faci?
Ce ai schimba, dacă ar fi să schimbi la tine, la realitatea din jur?

Ce ziceţi dacă am modifica formatul farfuriei? Să putem posta mai multă proză. Formatul de acum merge mai mult pentru poezie. Aştept propuneri.
Alte propuneri şi pentru titlul, dar ceva vesel, ceva tineresc, ceva să ne reprezinte, să ştie lumea că suntem adolesceţi, gen: Fluturi în iarnă, Hai, să împuşcăm stelele! Mahalaua viselor, Paharul cu şoapte
Obrazul cu vise, Cuvinte pe nisip, Troianul cu vise, Inorog, ultimul drog.
Glumesc. Până nu dăm la tipar, orice modificare se acceptă, cu acordul tuturor.
Structura cărţii:
Nu ne limităm la poezii doar. Propunerea mea pentru cuprins:
Poezii
Proze
Jurnal, cronici de elev cu-minte
Teme ( hai că v-am prins! )
Interviuri si autointerviuri ( leapşa )
Despre noi, porţia de sarmale
Astept ideile voastre.
„Cititorde proză” vrea să ne ajute să scoatem cartea. Ar însemna să combinăm ideile noastre despre carte cu sigla lor sau colecţia lor.
Hai, să le arătăm că suntem buni. Vreau texte, multe texte, foarte multe texte. Uitaţi-vă şi în ograda vecină. Orice sugestie îi poate ajuta pe colegii noştri.
Ella, cum stai cu portretele?

Poveste

În miez de noapte,
Doi îngeri zurlii croşetează.
Fac planuri de vacanţă,
Atunci când zâna zorilor visează.
Sunt exilaţi de Domnul, din înalturi,
Căci peste voia Lui făcut-au cam prea multe salturi.
Sunt condamnaţi să-ncurce vieţi, destine,
Sunt condamnaţi s-aiba grijă de tine!
Şi viaţa asta pare, le prieşte.
Doar unul, câteodată, mai greşeşte...
Vrea să-şi taie aripile, să le lipească-ntr-un colaj.
Şi-atunci primeşte un mesaj....
Că Raiul, intra în şomaj.

Almost ended story

Îmi târăsc niște cărți în ghiozdan și plec spre casă cu un dor nesăbuit de primăvară.
Am căutat lângă stâlpi și garduri câțiva ghiocei... dar nu i-am găsit.
Când am ajuns acasă am dat drumul la televizor să văd dacă a anunțat la știri faptul că mi-am omorât personajul din piesa de teatru. Pusesem la cale, așa cum m-au sfătuit florile alea roșii, ori să-l otrăvesc, ori să cadă de la balcon. Nu m-am decis dar de dimineață în mintea mea l-am găsit mort.
Uneori mi-e că l-a omorât altcineva. Poate hoțul ăla care mi-a intrat în suflet în noaptea în care am uitat să-mi încui ușa și l-am găsit ascuns în șifonier între cămășile necălcate, vorbind la telefon cu nu știu mai care fată blondă. L-am dat afară, dar n-am căutat în dormitorul personajului să văd dacă mai trăiește.
Am zbierat de dimineață pe balcon să m-audă vecinii că tot restul personajelor mele poartă doliu. Îngerul care îmi stă pe umeri a încercat să-l resusciteze dar i-am spus că n-ar strica puțină dramă și i-am tras mâinile de pe el. A aprins o lumânare.
În noaptea asta îmi țin îngerul în pat. Cățelul ăsta o să doarmă lângă perna mea ca să nu mai vină hoții. De-asta țin câine.
Cu o cafea vărsată pe masa din sufletul meu încerc să nu devin insomniacă noaptea asta. Încă o noapte nedormită ar fi groaznic de tristă, cu pagini întregi citite în lumina lanternei.
O să mă învelesc cu plapuma că-s liniștită. Am pus timbrul scrisorii pe care am vrut să o trimit nu știu cui și-am pus-o la poștă... că poate o s-o primească cineva.


Lorelei.

E doar o pasă.

Uneori vreau să plec şi uneori vreau să stau. Uneori vreau să plec şi să stau în acelaşi timp; să nu ştiu ceea ce ştiu, cât ştiu, fiindcă aş muri mai fericită. A cunoaşte nu înseamnă a fii fericit. Când am învăţat că n-are rost să mă complic, am învăţat şi că cel mai bine te exprimi în scris, când n-ai reţineri de niciun fel (poate-i doar un caz de particularitate – al meu). Nu-i lumea gri de afară de vină şi nici amosfera-n care nu poţi să respiri, dar un lucru e sigur, sunt apatică, şi a trecut ceva timp aşa...

Şi-au trecut ceva zile cu evident, ceva nopti. Pentru prima oară după multă vreme am dormit cu capul sub pernă; am uitat muzica, am uitat versurile. Pentru prima oară după multă vreme m-am uitat pe mine..blocată undeva într-o oglindă de prin casă probabil, acolo cu zâmbetul meu..aici, cu nu-ştiu-al-cui zâmbet. Pentru prima oară după atâta timp am detestat ideea de dimineaţă..Oricum nu îmi plăcea, dar nu refulam ca un vampir. Pentru prima oară după atâta vreme am simţit un junghi în interior, dar n-atingea nimic...era rătăcit prin gol. Nu-s dramatisme şi nici scene proaste rupte din piese de doi bani, dar nici toate motivele din lume nu cred ca m-ar putea aduce unde ajung de atâtea zile, numai când e seară. Ce magie proastă are seara! E o artă sadică şi dementă care-ţi torturează fiecare neuron, fiecare nerv...toate simţurile. Doar seara se amplifică durerile, fie de măsea, fie mentale.. şi cu toate astea am iubit-o mai mult ca dimineaţa, mereu. Noaptea-i liniştită...noaptea doarme oraşul şi mă uit la el de la geam... dar ochii mei nu-l cuprind pe tot şi chiar şi aşa bucata mea de noapte-i minunată. Şi după atâta vreme-i iarnă, şi dup-atâta veme-i frig...şi pentru prima oară după vremea asta nenorocită, am simtit o undă de singurătate...iar..


E doar o pasă. O să mă trezesc în weekend şi n-o să mai fie aşa.

Încercuiţi

din oasele noastre cresc
pene de bufniţe
blesteme la trecut
ce îşi potrivesc cu grijă reînvierea
ne simţim electrizaţi
de parcă printre vertebre
şuieră şerpii
în unghii se adăpostesc
pisici negre
tricotează superstiţii pentru cei paranoici
magi răguşiţi eclipsează
viitorul pe linia tălpii
imaginar perpendiculară spre potecile vieţii
undeva prin zona inimii
acostează liniştit un cutremur
îşi instalează epicentrul
şi porneşte
să înghită bulgărele lumii

Stropi de fericire

În primele mele zile ale copilăriei am învăţat să număr în braţele bunicului. Faţa-i rotunjoară ascundea uşor doi ochi ce râdeau mai tot timpul. Era bine acolo, înconjurată cu dragoste şi...în siguranţă. Era creativ şi poznaş. Se uita la mine ca şi cum ar fi privit dincolo de mine, la ceea ce urma să fiu.
,, Ştii comoara bunicului ce important e să ştii să numeri? Număratul e o artă. Dacă o cunoşti în splendoarea ei, viaţa ta devine şi ea o artă. Aşă că puişor, ascultă cu atenţie la mine. Şi promite-mi că, atunci când eu voi fi plecat în vacanţa cea mare, tu în fiecare zi vei număra aşa cum te-am învăţat eu.
Un strop de fericire că am ajutat-o pe buni în grădină.
Doi stropi de fericire că am întâlnit-o pe nepoţica mea dragă.
Trei stropi de fericire că recolta a fost bună.
Patru stropi......"
Vocea-i armonioasă se pierde în zare puţin câte puţin. Aşa a fost bunicul meu. Mereu vesel şi mulţumitor.
Pe atunci nu prea am înţeles valoarea secretului său. Dar acum ştiu. Chiar, azi nu am numărat.
Un strop de fericire că am avut un bunic atât de minuat.
Doi stropi de fericire că am prieteni adevăraţi.
Trei stropi de fericire că azi a plouat şi am putut petrece mai mult timp cu familia.
Patru stropi de fericire că am o slujba bună, chiar dacă e stresantă, cel puţin o am.
Cinci stropi de fericire ca.....
Treizeci stropi de fericire...
Patruzeci stropi de fericire...

Iar e alb în mine...

Uneori e bine să fii singur când ești trist. Să întorci spatele lumii și să nu știe nimeni nimic, să-ți acoperi ochii în palme să nu mai plângă, să nu fii auzit ca să nu te-ntrebe nimeni ,,ce-ai?” și tu să n-ai ce să răspunzi... e atât de nedrept, încât, doar cu o întorsătură de spate și o ușă închisă în urma ta să crezi că n-o să te audă nimeni și poți să strigi atât de tare că nu e corect... că nu e drept... că a fost dorința ta care s-a legat cu-o sfoară și nu s-a îndeplinit. E bine să fii singur când ești trist. Și să plângi. Să-ți pui tot amarul într-un pahar cu apă și să verși oceanele din ochii tăi, căci atât de trist e plânsul când nu te-ascultă decât pereții și nimeni nu știe ce-i în inima ta...

Și-apoi, cu dinții mușcând buza până la sânge, să te liniștești în suspine și s-adormi, iarăși fără să fii văzut... că ,,luna de miere” s-a îndepărtat cu ani lumină și nu mai ai cum s-o ajungi.

Și când te trezești, întorci iarăși spatele lumii, și cu ochii roșii de-atâta plâns mult prea copilăresc să-ți părăsești universul tău cu un zâmbet amar pe buze, așa cât de amar ți-e sufletul...

Că visul ăsta al tău n-a fost născut să se împlinească.

Ci doar să-ți rămână, la fel de poetic, încrâncenat pe inimă...

Că poate data viitoare n-o să-ți mai plângă sufletul...

Că poate... o să devină tristețea așa mică, atât cât să încapă într-un zâmbet, în semiluna buzelor tale...

Și poate, apoi, îți va trece...

Incursiune

Între pereţi auriţi,
Două cuvinte medievale
Fac mult ecou
Între patru dale,
De ciment.
Aer vechi de regiment.
Parfum înecăcios de naftalină.
De flori nu se atinge o albină-
Sunt de plastic.
Cât de sarcastic, sună azi puterea
Poporului ce-şi strigă vrerea.
S-a mai deschis, cu şase tonuri culoarea.
Păcat-aceeaşi, sau mai proastă e "valoarea"?

despre război. idei.

Dacă „a fi om” ţine de menţinerea demnităţii personale, atunci demnitatea românului, ansamblată din colţul fiecărei inimi, înalţă pînă la sublimare, anume pentru că valorile naţionale şi străvechile obiceiuri stau în tronul lucidităţii poporului român.

Războaiele poate ne-au biruit, dar noi suntem biruitori în faţa celor care au sălbăticit pe cîmpul de luptă şi vom rămîne astfel atîta timp cît demnitatea va rămîne cu noi.

Sentimentul pur nu capitulează, el luptă şi în vreme de război, şi în vreme de pace, pentru că el ştie: victoria rămîne a lui. Totul e în a o menţine.

Viaţa noastră e nouă cu fiecare clipă respirată în esenţa ei prin plămîni şi suflet, deseori însă, atunci cînd sfîrşitului unei groaze pare o iluzie, valul necurmat al chinului provoacă un dezgust moral.

Dacă omul e o încarnare a sensibilităţii şi fiorul împletit întru lărgirea sufletului universal, războiul e tentaţia de a-l transforma în fiară, fapt pentru care, înainte de a purcede la lupta propriu-zisă, el trebuie să se războiască cu sine însuşi. Un om departe de ce poartă lăuntricul lui, nu va fi capabil să învingă cu simţul adevărat al intensităţii, iar războiul nu e joc preluat de la început de cîte ori îţi trece prin minte, războiul e ca şi viaţa, orientat într-o singură direcţie.

(idei dintr-un eseu cu care m-am "războit")

tăcerea urcă în noi

era o vreme când ne căutam tăcerile
aşteaptă acum în paranteză
degetul înfăşoară umbra zilei
tu aştepţi o floare să-ţi umple casa
sau măcar un cactus
simţi că trăieşti
pentru că te înţeapă în fiecare secundă
uitarea

sau poate e doar impresia
săracă-n amintiri

sunt singur
iar în jur fluieră vântul


Il silenzio

ce'era un tempo quando cercavamo i silenzi
aspetta ora nel parentesi
il dito avvolge l'ombra della giornata
tu aspetti un fiore che ti riempie la casa
or almeno uno cactus
senti che sei viva
perche ti punge in ogni seconda
l'oblio

o forse ce soltanto l'impresione
povera nei ricordi

sono solo
ed intorno fischia il vento


Traducere: d-na Maria Frandos, New York