Rădăcini aeriene

Paşii mei răsunau sec pe marmura albicioasă a azilului de bătrâni dintr-un oarecare oraş de provincie. M-am aşezat pe un scaun albastru şi am început un joc straniu cu proprii genunchi. O asistentă m-a privit lung apoi m-a întrebat pe cine caut. Vocea cu inflexiuni stridente nu a reuşit să îmi oprească gândurile rătăcite. Am oftat, apoi, adânc şi gutural, i-am spus că îl caut pe tata. Buzele rujate neglijent s-au strâns într-o incertitudine implacabilă când, plimbându-şi fără jenă ochii cenuşii asupra mea şi-a dat seama că nu aveam mai mult de 20 de ani. Am zâmbit vag:
- Cu violoncelul.
Şi-a mijit ochii spălăciţi, imediat transformaţi în două riduri.
- Vino după mine.
În timp ce mă conducea prin holuri tăcute ce musteau a igrasie, a scos o pudrieră dintr-un buzunar interior al halatului nu tocmai alb. M-a forţat să mă opresc:
- Fă ochii mari păpuşă.
M-am supus în timp ce ea îşi pudra nasul folosindu-se de reflexia ochilor mei supradimensionaţi.
- Ştii, ce dacă nu mai vorbeşte de 2 săptămâni? Eram preferata lui.
Am tăcut.
Şi-a ţuguiat buzele bătrâne şi a sărutat aerul bolnăvicios.
- Noi, fetele de aici, toate îl voiam pentru noi, e un fel de Don Juan, mă înţelegi?
Am tuşit, mi-am dres vocea şi i-am spus că nu o înţelegeam. S-a uitat mirată, a dat din umeri şi a mărit pasul mişcându-şi şoldurile cu o ritmicitate teribil de enervantă.
Când am ajuns în faţa uşii 74, ancorând un zâmbet nespus de fals, mi-a urat noroc, dar, spre surprinderea mea, nu a intrat cu mine. Pantofii îmi scârţâiau şi mă simţeam jenată. Începuse să îmi fie cald, îmi înghiţeam rapid picăturile de transpiraţie de pe buza superioară.
M-am aşezat lângă el şi am încercat să zâmbesc. A privit în gol. Încercam în zadar să nu îmi ating genunchii.
- Mai ţii minte când… M-am înecat. Gâlgâitul surd al gâtului anunţa posibile lacrimi.
- Îţi aminteşti când….(am tuşit haotic)
-Scuze tati, e de la astm. (nu aveam astm)
A dat neajutorat din cap, ca şi cum ar fi înţeles situaţia penibilă.
Am tăcut, gândindu-mă cât de greşit a sunat acel « tati ». Nu repetasem îndeajuns acasă.
Încercam cu disperare să mă desprind de ticul genunchilor nemângâiaţi.
- Când am fost la primul tău concert, îţi aminteşti ce s-a întâmplat?
Probabil nu. O femeie supraponderală apucase să îmi zărească chipul de dovlecel autentic. Înăbunşindu-mă cu sărutări disperate m-a întrebat dacă mi-a plăcut reprezentaţia. Tata m-a luat timid de mână şi am reuşit să zăresc o urmă de zâmbet fluturându-i pe buzele-i vineţii. Am împins-o uşor pe femeia iubitoare şi am declarat pe un ton răstit, însoţit de senzualitatea aferentă: « Nu e tatăl meu, e amantul meu. »
Am pufnit într-un râs dureros:
- După, nu te-am mai văzut jumătate de an. Sau au fost 2 luni?
Am închis ochii. Înşiruindu-se în faţa mea, aproape ameninţător, frenetic, locuri familiare au apărut. Am revăzut castanul nostru, aşa cum era odată, şi pe mine sărutându-i şi îmbrăţişându-i copilăresc tulpina vânjoasă. Castanul nostru a ars lovit de un fulger. Din casa i-am auzit ultimele ţipete, agonia tăcută, agonia aceea a scoaterii rădăcinilor. Atunci, pentru prima oară, m-am întrebat ce se va alege de noi dacă ne sunt scoase rădăcinile.
Acum am ochii larg deschişi şi încerc să îmi înghit pumnul drept. De la 10 ani, în fiecare moment de tensiune fac acest gest fără speranţă, ca şi cum aş crede că într-o zi voi reuşi să îl înghit şi odată cu digerarea lui toate necazurile, frământările, durerile ar dispărea. M-am oprit şi mi-am privit disperată mâinile, vedeam alunecând printre degete crâmpeie din mine. M-am resemnat tocmai atunci când el, acea persoană care era legată de mine într-un mod atât de intim prin faptul că împărţisem odată aceeaşi sevă ce hrănea rădăcinile castanului sălbatic, mi-a vorbit, privindu-mi obosit genunchii roşii:
- Vei avea nevoie mereu de cineva care să îţi mângâie genunchii.