Cred că viaţa mea se transformă în lucrurile pe care nu mi le-am închipuit niciodată şi cînd mă gîndesc că vreau cît mai repede să termin liceul, să plec din ţară şi-apoi să-mi fac o familie, mă înspăimîntă o durere eventuală mult mai mare actualei, dar(!) chiar nu ştiu ce poate fi mai mult decît ideea morţii trecută-ntr-o obsesie.
Amuzant, adică tragico-amuzant, este că oscilează între obsesie şi fobie. Sunt, precum şi azi, gata să m-afund în neant, alteori însă, îmi vine să urlu amintindu-mi că va trebui să mor. Ce rost mai are atunci viaţa?
Ziceam în multe din eseurile mele că existenţa fiecăruia dintre noi se întîmplă o singură dată şi, respectiv, avem o şansă unică de a scăpa din timpul existenţial. Ziceam că moartea e o dezertare ruşinoasă şi că nu trebuie să capitulăm, iar eu...
Încăpăţînarea mea e chiar incurabilă.
Dia,
RăspundețiȘtergerenu este moartea tema mea preferata, dar imi place textul.
am lipsit cîteva zile şi abia acum am observat şi acest text publicat.
RăspundețiȘtergeremulţumesc, Ioana.
pentru mine moartea, cum am şi scris, oscilează între obsesie şi fobie
Ideile sunt originale. Un fel de jurnal de interior. Textul e clar, precis, fără multe detalii care ar îngreuna înţelegerea textului.
RăspundețiȘtergereMoartea e una din temele mele preferate. Nu-mi imaginez că va fi o zi când nu voi mai exista, şi chiar mă gândesc să renunţ la multe lucruri pe care le fac acum (chiar şi scrisul, să rămân doar la citit).
mf