marți, 1 martie 2011

Metamorfoză

Lumea mea e o mare cu labirinturi şi stări de spirit. Înot, dar mă pierd...malul, echilibrul se văd mult prea departe. Din haos m-am ridicat, pe haos mă înalţ...noaptea mi-e iubire împreună cu tine, ziua – amalgam de raze infinite contopite cu diverse stări. Şi aşa începe totul... La început e un mister ce te intrigă şi-ţi macină orice clipă de timp liber...numai la el te gandeşti. Noaptea când nu dormi, tot el iţi trece prin minte, ziua, reverie – un simplu mister... Şi uşor-uşor începi să-l desluşeşti. Mergi înainte prin el până când te loveşti de intersecţii. Derutat, nu ştii dacă-i în stânga sau în dreapta continuarea şi de multe ori pare că paşeşti cu ochii închişi pe unde te poartă soarta. Apoi începi să te izbeşti de ziduri, şi instinctul te obligă să le spargi, dar de multe ori rămân cărămizi rătăcite – răni interioare, refuz şi blocaj interior. Şi eşti nevoit, obligat mai degrabă să treci peste tot. Câteva clipe de drum drept se mai ivesc şi apoi începe adevaratul haos. Şi vezi uşi şi geamuri şi porţi...închise, deschise, mari, clădite-n stilul tău. Descoperi apoi ce-i în spatele lor şi vezi frumuseţea, iubirea...cunoşti, refuzi, accepţi, plângi, mergi înainte. Te agăţi de orice sfoară care-ţi promite ceva mai bun şi din simplul semn al întrebării misterul tău a devenit o viaţă. Te rătăceşti adesea dar te trezeşti totuşi acasă dimineaţa. Şi aşa e lumea - a ta, a mea, a lui sau a oricărui pământean...o simplă mare prin care te rătăceşti ce se metamorfozează dintr-un simplu semn al întrebării, într-un punct grav - sfârşitul.

Un comentariu:

  1. multumesc pentru comentariu, la ce te-ari referit cand m-ai intrebat daca postez articolul la voi?

    RăspundețiȘtergere