Miez de vară. O căldură înăbuşitoare. Soarele arde îngrozitor. Pomii şi-au lăsat frunzele în jos, alene. Ce să mai zic de flori, sărmanele, li s-a dus coloritul misterios, ai zice că au făcut riduri. Pisoii se tolănesc pe sub umbre. Li s-au dilatat arterele probabil.
E zi de miercuri. Oricum, oamenii muncesc. Mai trece un car pe drum, ridicînd praful obosit. Unii îl blestemă: ,,Oh! Doamne, iarăşi cu ochii roşii şi înlăcrimaţi”. Linişte peste sat. Fiecare îşi caută de treaba sa.
E un sat mic. Cunoscut a fi numit cu ,,vînturi”, deşi după cum se vede nu prea bate vîntul pe aici. Se zice aşa din cauza unei legende mai vechi şi cam necredibilă, dar cel puţin să nu se plictisească pietrele de pe drum. E un sat liniştit, cu oameni cuminţi şi binevoitori.
Ziceam că e cald. Da. Oare e plictisitor în astfel de zile? Ba deloc. Mai ales pentru Uli. Uli, băieţelul curios, hazliu şi îndrăzneţ. Să nu mă duc prea departe, fiindcă îşi are propria descriere, născocită dintr-o mare ingeniozitate. Se prezintă repede şi destul de comic dacă îl vezi, însă e destul de inteligent.
,, Bună. Mă nucur să te cunosc. Sunt Uli, băiat mare (probabil face vre-o aluzie) şi frumos. Sunt nepot de-al lui Nică. Îl ştii pe Nică? Ion Creangă-bunicul cu poveşti şi ştii, mă mîndresc nespus de mult cu mine. Îi semăn leit, doar cîteva deosebiri”.
,,Ha”- îţi zici probabil, ,,E chiar un băieţaş deştept”. L-am cunoscut vara trecută pe cînd eram la bunici. Mi-a făcut această descriere subită, fără pic de ruşine sau prea mare ezitare. Probabil o face tuturor necunoscuţilor, într-o asemenea coerenţă. Eu una, am rămas uimită. Ţin minte că l-am întrebat care sunt micile deosebiri dintre el şi Nică, deşi eram cam neîncrezătoare în relaţia lor de rudenie, chiar şi acum am oarece incertitudini ( totuşi el o ţinea una şi bună că îi este nepot ). Mă gîndeam cu ironie: ,,probabil nepot de-al cinsprezecelea”, dar mai ştii? După ce l-am cunoscut mai bine, chiar aş zice că seamănă. Să nu mă duc iarăşi prea departe. Mi-a răspuns (cu referire la deosebiri):
-Eu mă numesc Uli... dar e aproape şi de Ion. Nu am fost la cireşe, ci la vişine. Trăiesc lîngă casa lui Nică, adică suntem vecini. Am ucis şi eu muşte cu ceaslovul. Mă duc des la biserică, cînt şi eu cu de-a sila. Îmi place doar că fac diferite nebunii pe acolo, pe ascuns. Fug cam des pe la scăldat. Am o mătuşă zgîrîie-brînză, numai că o cheamă Aniţa. Din păcate nu am furat nicio pupăză din tei, dar am ucis cocoşul vecinei.
Distractiv. E un băiat destul de drăguţ. Un tovarăş de joacă şi de nebunii în toată firea. M-am împrietenit cu el. Asistam seara la poveştile pe care mi le înşira una după alta. Copilul ăsta chiar e incredibil. Rîdeam cu haz, nici urmă de plictiseală.
Şi fiindcă era cald, Uli unde credeţi că era? La scăldat, bineînţeles. Se distra grozav. Era singur. A fugit de acasă, ca deobicei. Nu poate rata o asemena distracţie. Se bălăcea, sărea de pe un picior pe altul şi spunea cuvintele lui Nică sau acum şi ale lui Uli: ,, Auraş, păcuraş,/ Scoate apa din urechi,/ Că ţi-oi da parale vechi; /Şi ţi-oi spăla cofele/ Şi ţi-o bate dobele!.”. De data aceasta a fost mai cu cap. Şi-a ascuns hainele. Ştie el... a mai păţit-o.
Altădată mi-a povestit de aventura de la biserică. Pentru părintele Gavriil era un copil cam nesuferit. Adică preotul nu îl agrea ca şi Uli pe el dealtfel. Să-mi fie cu iertare, dar povestesc şi eu cum mi-a povestit Uli. Uli îl numea aşa pe ascuns ,,popa-prostul”. Păi, aşa se mai întîmplă cîteodată. În ciuda acestui fapt, preotul nu putea să-i facă nimic, chiar şi în urma daunelor pricinuite, că de, credinţa e credinţă, biserica îi primeşte pe toţi şi plus la toate, mama lui Uli e o femeie evlavioasă, respectată de oameni.
Prima dintre păţaniile lui Nică a fost cea cu muştele şi cu bondarii. Şi-a pus mîinile-n cap, săracul părinte Gavriil. Însă asta nu e nimic pe lîngă ce-a urmat. Într-un an, de Paştele Blajinilor, toţi sătenii îmbrăcaţi în haină de sărbătoare. Veneau la morminte, ridicau la biserică, făceau cele necesare după datele creştineşti într-u pomenirea celor morţi. Toate-s bune, pînă cînd în mijlocul cimitirului zarvă, nelinişte. Bătrînele exclamau: ,,Doamne, nu am mai văzut aşa ceva. Necuratul, Necuratul a umblat pe aici”; ,,Aduceţi tămîie!” ,,Să se cheme preotul”. Uli rîdea de se prăpădea ( pe ascuns, bineînţeles ). Ce-a făcut? Înainte cu cîteva zile făcuse curat în cimitir, la morminte. Acolo era şi o cruce părăsită. Şi ce s-a gîndit? Hai să facă şi aici locul în ordine, însă, a scris pe cruce numele părintelui Gavriil. Iaca, zarvă în zi de pomenire. Mamă-sa, săraca, femeie cumsecade, a intrat în pămînt de ruşine. ,,Ah!Uli, Uli...”.
Altă dată tot la biserică într-o zi de duminică, în toiul slujbei, dă drumul pe neobservate unui şarpe. Aoleu! Ce tămbălău şi atunci. Însă nu a fost prins. Oamneii credeau că de vină acele călduri, iar şerpii ies din pămînt pe timp de arşiţă. Cel puţin de data aceasta a scăpat de o chelfăneală zdravănă.
Într-o seară, la bunica la poartă ne adunaserăm o ceată întreagă de copii. Uli ne istorisea o altă întîmplare. Cică în fiecare dimineaţă trebuie să se scoale pe la patru-cinci, din cauza blestematului de orologiu viu: cocoşul vecinei. S-a gîndit ce s-a gîndit şi pe cînd vecina era plecată la cîmp, a sărit iute gardul, a înhăţat cocoşul şi a vrut să-l ascundă. Din păcate cocoşul a murit. Cînd a venit vecina, cam arţăgoasă din fire, i s-au aprins paiele-n cap. Din vorbă-n vorbă, l-a aflat pe Uli de vinovat. Săraca de mamă-sa a fost nevoită să-i înpoieze alt cocoş şi încă cîteva găini, cică acel cocoş era de sămînţă. Încă o pierdere şi o bătaie în toată legea.
Eheee... şi uite aşa. Încă cîte nebuni a mai făcut. Într-o zi Uli mi-a destăinuit un secret: ,,Ştii, poate nu am să scriu ca Nică, dar voi duce acest tezaur mai departe”. Am rămas emoţionată de cele auzite.
Odată mi-a spus:
,,Eu sunt fericit şi aş zice ca Nică: Aşa eram eu la vîrsta cea fericită şi aşa cred că au fost toţi copii de cînd îi lumea asta şi pămîntul, măcar să zică cine ce-a zice”.
PS: Acest text e dedicat lui Uli. Uli, prietenul meu din copilărie. Prietenul meu veşnic. Acum veghează de sus, prea tînăr s-a urcat acolo. Îl ţin minte. Îl ţin minte... şi mă doare. Ţin minte, ultima oară l-am văzut în timpul studenţiei, era în oraş şi studia filozofia. Mi-a zis: ,,Sunt Fericit”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu