Amazonul străzii Colonelului 7

Peşti multicolori înotau efervescent în jurul cizmelor mele gumoase. Picioarele-mi erau leneşe, dar fericite. Cerul, de un azuriu tulburător era lipsit de soare. Indreptându-mi privirea spre fostul nadir am încercat să-mi amintesc de câte zile nu a mai răsarit. Umezindu-mi degetul arătator am exclamat :
- 234.
Sub dalele pavajului se ascundeau mii de meduze întepătoare. O oarecare nelinişte m-a cuprins amintindu-mi de febra dureroasă a zilelor precedente. Priveam însetata oglindirea perfectă a copacilor în luciul apei. Pleoscăiam încantată, ridicând câte un picior pe rând, crăpându-mi încet buzele în acelaşi timp, pentru ca peste câteva secunde, cuprinsă de un elan distructiv să plonjez nemilos în mijlocul unei familii nevinovate de peşti.
Strada Colonelului 7 era un fluviu ameninţător. Totuşi, de când ploaia s-a oprit apa s-a limpezit simţitor, răspândind un încantător miros de câine ud în tot orasul. Scafandrii plonjau neîncetat în adâncul acestei străzi pentru a recupera victimele ce nu se ridicasera la suprafată, plutind uneori şi zile întregi în derivă pe arterele principale. Gingia superioară mi-a fost cuprinsă de o amorţeală atroce când, reamintindu-mi de daunele umane, am proiectat în minte imaginea ursuleţului meu de pluş. De câteva zile pestilenţialul miros răspândit anterior de apa învolburată a strazii Colonelului 7 a fost înlocuit de cel al migdalelor amare. După câteva zile fiecare lucru îngurgitat ajungea să aiba acel gust infernal al migdalelor putrede, la un nivel atât de intim încât transpiraţia-ţi toată, curgând în borboane mobile, avea izul aproape cadaveric al demonicelor fructe. Mi-am mişcat limba şi pe vârful ei am distins clar acel gust prea familiar. Pe plaja arhicunoscutei S.C.7 un grup neliniştit se adunase în jurul unui punct indefinit pentru prea defectuoşii mei ochi miopi. Apropiindu-mă, o femeie cu privirea crucişă mi-a spus că era un cadavru al nimănui si că urmai să-l ducă în casa mea.
Corpul îi era acoperit de iederă otrăvitoare. M-am gândit naiv că morţii sunt precum casele. Femeia saşie şi cu privirea rece de perete albastru, privind în ochii împăienjeniţi de iederă ai nefericitului(sau fericitului) a înălţat un strigăt de o rezonanţă mai catastrofală decat insăşi inundaţia . Ne-a spus tututor, că în acei ochi tulburi a văzut faţa lividă, puhavă de apă inţepătoare a străzii noastre adânci, precum şi întregul trup al soţului ei dispărut. Curioşii s-au îngrămădit pentru a privi măcar o clipă în abisul mâlos al umorii defunctului. Se întorceau, pe rând, cu faţa încremenită, dar plină de lacrimi, scoţând un răcnet de animal adânc rănit. Işi mâncau pumnii şi încheieturile. Aţâţată de amintirea ursului pierdut în ape necunoscute i-am privit preţ de câteva secunde doar pojghiţa cleioasă de pe ochiul stâng. M-am întors pentru a putea plânge alături de ceilalţi orăşeni adunaţi în casa mea. Ultima oară când mi-am revenit apa îmi ajunsese la coapse, am oftat la ivirea pericolului iminent dar n-am putut să mă opresc din jale. Am plâns cu toţii atât de mult, încât nici nu ne-am mai dat seama că el raspandea mirosul incert de migdale învechite, am plâns până când casa mea s-a transformat în fluviu.