Gânduri

Să spui ce simţi e uşor. Să spui ce crezi e la limita imposibilului. Pentru că gândurile dor, dor mai tare decât sentimentele. Gândurile sunt aspre, dure, rigide, se duc direct la ţintă... nu îşi schimbă direcţia, nu suferă, nu le pare rău. Ele ştiu doar să rănească. Şi rănesc. Azi gândurile mele s-au rănit pe ele însele. Nu au vrut să lovească în ea. Am suportat cu stoicism, aş zice, durerea... am învăţat să nu mai plâng. Nu mai plâng azi. Lacrimile vin odată cu sentimentele, cu gândurile nu vine decât durerea aceea atotcuprinzătoare, mistuitoare. Mă dor gândurile mele. Mă dor atât de tare încât le ţin în mine, deşi ştiu că dacă le-aş elibera ar suferi alţii în locul meu. Sunt egoistă. Egoistă până la apogeu. Nu renunţ la nimic ce mă satisface pe mine pentru alţii. Nu ştiu dacă asta are ceva de-a face cu lumea şi cu felul ei de a fi, am renunţat să caut să o mai cunosc. Dar... cel mai tare doare atunci când gândurile se ciocnesc de sentimente. Durerea se amplifică şi apoi se împarte. E infern.

destin

colb de genii străzi îneacă
şi cu ploi odată pleacă
gândurile de lumină
nu au ţintă, dar au vină
vină că sunt mult prea multe
şi transformă proaste-n culte
iar episcopul, slăvitul
nu mai controlează timpul
iară draci şi vrăjitoare
apar doar după ecrane
dar puterea gândurilor
n-are mila vânturilor

Puzzle

ochi cafenii se dilată
sub greutatea ceţii
aprinsă de un chibrit
în subconştientul scorpionului

***
ceaţa inundă ochii dimineţii
încălzită de un chibrit
şi pe nisipul umed
scorpionii îşi decojesc visele

***
Roiuri de crini
se joacă în nori de iubire.
iar ei alunecă fericiţi
ca delfinii în ceaşca de ceai

***
Alfabetul iubirii
şi crinii uitaţi
în luna ianuarie-
fioroasă trădare.

paradox

viaţa-mi curge
în moarte
prin gîtul clepsidrei

un hohot de fulgi
tulbură apusul
roş sub forma crucii
cînd norii stau culcaţi
şarmant
într-un 8 privit la
nouăzeci de grade

fiecare jumătate pleacă
în alte jumătăţi

la capăt
golul rămîne

nisipul nu piere
voi învia,
omule

mă voi naşte iar
la răsturnarea clepsidrei

Plafonare

Desigur nu am mai scris, şi n-am să dau vina pe platitudinea din jurul meu. Dau vina pe mine, îmi asum în totalitate ceea ce (nu) fac. Nişte nori de spaima m-au cuprins în perioada asta, dar am ştiut - ca orice nori de altfel – că aveau sa fie tranzitori. E posibil - îmi dau acum seama - ca fericirea în sine să fie doar o iluzie şi ea, căci aparent m-am entuziasmat degeaba pe un subiect care mi-a părut – personal – o întreaga lume. Sunt EU şi nimic mai mult, iar lumea mea e mare, lumea mea mi-e realitatea, nicidecum visul. Mă gândeam de curând – cum mă gândesc la multe – că n-am să-i înţeleg niciodata pe cei ce nu stiu ce-nseamna lupta şi se lasă înfranţi doar pentru a crea bine, dar nu lor, celor din jur. Greşit! Ţinând cont că tot ceea ce ni se oferă e doar o impresie, FALSĂ de altfel, realităţile sunt diferite şi percepţiile la fel, fapt pentru care sfârşim într-un amalgam de dorinţe împlinite pentru cei pentru care nici nu vor mai conta în timp, şi în refulări dese, frustrări şi stări de anxietate. Aşa începe drama, aşa începe viaţa. Şi toţi ne dăm extraordinari de simpli când de fapt în interior e cel mai complicat labirint. Nu lăsăm pe nimeni să pătrundă, fiindcă lumea este construită din aparenţe, din păcate, realitatea nu este la fel. Şi ţipăm şi izbim şi ne înecăm în lacrimi. Orice ne ajuta cândva, acum ne plafonează. Dar oare de ce percepem atât de complicat tot ceea ce ne înconjoară? De ce dacă închidem ochii nu ne mai liniştim? E haos, şi haosul ar putea fi de vină...dar şi pe el îl creăm tot noi. Oamenii simplii în lumea mare nu fac decât să îşi complice existenţa, şi atunci, nimeni nu mai este simplu. Devenim toţi complicaţi cu ceea ce numim adevărate probleme. Ne lăsăm bătuţi de vânt şi de soartă. Aşa sunt eu...eu, cea despre care voi nu ştiţi ce ar trebui, sunt speriată şi singură. Într-o zi, sper ca cineva să vină să mă salveze de mine. Eu sunt cel mai mare pericol. Tu, eşi cel mai mare pericol al tău. Când mintea devine psihedelică, apare linia de start, care subit, devine finish.

Cea mai lungă melodramă.

Prăbuşire

Cupola toată s-a crăpat,
Şi cade şi cheia de boltă
Şi-n cioburi de vitraliu stă corpul tău tăiat,
Pe faţa ta nu-i urmă de revoltă!

În jurul tău o catedrală-ntreagă cade,
S-a dus şi crucea şi cealaltă navă,
În candeli, de pomană uleiul încă arde.
Doar temelia a rămas neştiutoare-ntreagă.

Simte doar vag cum de pe-altar căzut-a crucea,
Şi ultimul vitraliu cum se sparge.
Veni-va un potop cu stropi de veacuri
Şi catedrala-o va cuprinde între alge.

Palabre tu

te voi învăţa să despici văzduhul
închide ochii. închipuieşte-ţi
un vârf de munte, cu grijă pășește

locu-i clădit când nu te cunoșteam

încerc să mă sprijin într-un picior

să avem loc amândoi

vino!

dacă ai rău de înălțime
ia-mă de mână

lipit de mine dar îndepărtat de lumea din care vin
nu asculta plânsul celor care se prăbuşesc
închide ochii încă o dată şi spune-mi
vezi cerul gros și albastru?
acolo ţinteşte zborul meu
ți-e teama?
dacă vrei să renunți
fă-o

e timpul meu acum

Cred că e timpul să mă ascult puţin şi pe mine, să vorbesc de lumea mea şi de ce însemn eu de fapt, de ceea ce însemnăm toţi. Nu cunosc exact ceea ce mă înconjoară şi simt că poate m-am grăbit de multe ori sa cataloghez – acum clachez... Cred ca v-au obosit ochii cu proza proastă de prin cărţi demente şi cu monotoniile de drept, poate e timpul pentru o schimbare. Poate e timpul ca lumea să circule în sens invers celui de acum. Poate e timpul pentru o primăvară târzie şi un apus fierbinte, dar mai presus de tot, poate e timpul să vă spună o bucată din mine, cine sunt EU.
...ei bine EU, m-am născut şi am crescut în cele mai ciudate timpuri, dar cred că vor ajunge cele mai importante, după cum arată natura. EU am trăit inclusă în acelaşi design care ne include pe toţi... NOI suntem ceea ce a mai rămas să lupte. Lupta generaţiei mele este lupta intelectuală, spirituală şi mai ales psihică pe care nimeni nu o resimte în mod direct. EU, trăiesc într-un conflict de sentimente şi gânduri şi mă zbat la un nivel total deasupra a ceea ce ar trebui să fiu. EU simt uneori viaţa mea atât de dilatată încat uitându-mă in oglindă nu mi-aş putea da vârsta pe care o am. Sunt un infinit de gânduri ce se presară pe genele tale şi stă la semaforul care face trecerea între două străzi; sunt o stafie a prezentului ce bântuie luptând pentru capătul pe care vrea să îl ajungă, dar cad şi mă mai simt inferioară uneori. Sunt arsă în interior de vreme şi întamplări, chiar mai presus aş spune, de o fericire constantă pe care doar eu şi cei ce trăiesc o inţelegem. Am fost un semn de întrebare, un melc sau o brioşă şi între fiecare viaţa m-am sfidat întrebandu-mă „Cine sunt? Ce caut eu de fapt aici?” EU am tras un fir narativ între porţile prin care am trecut şi am ajuns aici. Dar aici lumea e tristă şi zâmbetu-i un mit. EU mă zbat, serios mă zbat să ajung departe fiindcă în lumea de acum tind să cred că aş putea. EU sunt de la Freud la Aligheri, de la Baudelaire la Noica. Iluzia infinitului şi infinitul gândului. E timpul meu acum!

din jurnalul Katiei (3)

Ana Blandiana zicea că viaţa în perspectiva poetului este pretextul de a scrie, eu voi spune că pretextul meu de a scrie este în a-mi reveni la starea originară prin cuvînt nu prin imaginile memoriei abstracte. Cuvintele mă dezbracă pînă şi de piele.
Trebuie să recunosc că sunt foarte superstiţioasă, deşi deseori îmi impun să cred că nu e aşa, pentru că tocmai asta mă face de fiecare dată să-mi dovedesc că sunt prea slabă şi nu am curajul să cred în propria-mi reuşită. Cum luni a fost o zi, prea puţin zis enervantă, m-am gîndit că aici e capătul lumii: aşa urma să-mi fie toată săptămînă. Poate că a fost o coincidenţă doar din cauza stresului cu pregătirile, dar e posibil şi superstiţia să aibă valoarea ei, oarecum mare.
Joi dimineaţa mi-am pregătit textele pentru concurs şi trebuia să ies mai întîi la poştă să le trimit, dar m-am gîndit că ar fi bine să trec pe la bibliotecă să răsfoiesc revista care tocmai apăruse cu textele din cenaclu. Pe ultima pagină am găsit rezultatele concursului la cele trei categorii: poezie, nuvelă şi eseu - asta, cred, mi-a fost unica bucurie pentru ziua respectivă. Am urcat împlinită la mama la serviciu să-mi iau banii şi textele printate. În cîteva minute am ieşit împreună. De aici a început partea (cum obişnuiesc eu să-i spun ironic:) „tragico-amuzantă”.
Am aflat că fratele tatei e plecat în România şi va trebui să-l caut , naiba ştie unde, pe Sandu. Aşteptam trei invitaţii pentru depunerea actelor la Ambasadă. La poştă am stat cincisprezece minute pînă a venit doamna de la ghişeu, dar în cele din urmă am rămas tot cu scrisoarea netrimisă, pentru că înaintea mea mai erau şase bătrîni care-şi aşteptau pensia, iar eu mă grăbeam să ajung la gară. Am intrat să cumpăr şerveţele într-un magazin mai micuţ. Pereţii mă sufocau parcă gata să mă înghită şi-am aşteptat cinci minute ca vînzătoarea să încheie discuţia cu sigura femeie care mai era acolo, pînă cînd exasperată am ieşit. Am mers la DoC, pentru că nu mîncasem încă nimic dis de dimineaţă şi acolo încăperea era plină de oameni care aşteptau. I-am zis că: „E ok. Cumpără-mi de la chioşc şerveţele şi plec.” O aşteptam în spatele unui zid crescut din brazi. „E închis.”
Nervii mei s-au preschimbat în lacrimi. I-am zis că nu mai vreau nimic.
Cu faţa plină de lacrimi şi cu o geantă care începuse să-mi pară grea, am ajuns la gară.

***
Lumina stîlpului electric ce-şi răsfrînge proiecţia în odaia noastră pare un far care aşteaptă corabia rătăcită pe care suntem noi.
Saltelele zburdă ca nişte iezi evadaţi în primăvară dîn pîntecul unor pereţi gri. Corect ar fi să zic – săltăm noi, nu ştiu însă, dacă e potrivită comparaţia şi în contextul ideii care ne implică pe noi. Aş încerca să delimitez stările mele, dar iar sunt confuză, pentru că sunt duală. Pot să zic că ceea ce se întîmplă cu mine este efectul excesivei oboseli, mă întreb însă, dacă această insomnie nu e decît faza aşteptării?

***
Am încercat să scriu cîte ceva şi am rămas în cele din urmă cu o pagină mîzgîlită. Era întuneric în cameră şi Oana, cu fobia ei ciudată de a nu se trezi cu părul tuns, mi-a spus că în camera de alături cineva întreba: „- Aţi mai găsit un şoarece?”. Mi-au fulgerat prin minte o groază de idei oribile, dar cu toate acestea, ne-am gîndit noi, să povestim în gen horror. Farul ne tot lumina chipurile şi parcă tot mai aproape de mal, timpul trecea fără să-i pricep cursul. Unu fără douăzeci şi patru. Unu. Jumătate la două. Am ieşit pe hol să-mi încarc bateria telefonului la unica priză pe care am găsit-o, după care, la două ascultam de Damien Rice „Silent night”.
Cu el am şi adormit.

Dimineaţă – nevroză, extaz, putere.
scris în demenţă şi extaz de Diana Frumosu

de dor

Câteodată îmi vine să tai mările cu foarfeca
de ciudă, de dor,
tânjesc... după aceeași lume
înfășurată într-un sac ordinar de ură...
şi alteori, mi-ar plăcea să fiu singură,
dar singură de tot

azi, iubesc
mâine, urăsc
poimâine...
ei bine, poimâine cad și-mi rănesc sufletul
şi mă bandajez cu o consolare idioată
în fond, mi-e groază să-i mai aud
strigătul